șerbănisme bucureștene
Știam că una dintre scrisori va fi despre București, dar nu știam care. A venit momentul ei pentru că orașul acesta trăiește de șapte luni și prin mine, iar eu prin el. Citești șerbănisme #unșpe!
București, capitală pentru mulți dintre noi, Bucharest pentru străini și Budapesta pentru străinii indolenți, este cel mai populat oraș și cel mai important centru industrial și comercial al României. Populația orașului este de 1.883.425 de locuitori, iar în timp ce scorul ăsta se situează undeva între un cod poștal și un număr de telefon, eu scriu aceste rânduri de pe terasa locului în care stau, în timp ce beau o cola zero cu lime și mă gândesc la ce au însemnat aceste șapte luni pentru mine.
Am luat decizia de a pleca la București cu destul de multă dificultate. Sunt printre puținii din generația mea din Sibiu care au luat drumul capitalei, în timp ce majoritatea colegilor mei au ales să migreze spre Cluj-Napoca, sau să rămână în Sibiu. Am știut că nu va fi Clujul locul meu încă de când eram în liceu, cumva cred că încă mă sperie tot ce este accesibil și am ușoara tendință de a aluneca, mereu, pe căile mai grele. Sau mai încurcate :)
Probabil, în București m-am simțit cel mai bine și cel mai rău în viața mea până acum, dar în cele din urmă cred că am înțeles ce mi-a făcut orașul. Mi-a creat scuturi: am învățat să mă descurc în mulțimi mari, să nu mă enervez în trafic, să vânez bilete la teatru, să-mi fac loc în autobuz, în metrou, în viața mea. Cred că Bucureștiul m-a învățat să-mi fac loc în viața mea.
Au fost zile întregi în care m-am simțit pierdut, în care anxietatea din cap a luat-o ușor la vale spre gât și, ulterior, spre burtă, oprindu-se acolo ca un ghem molecular pe care stomacul meu nu voia să îl digere. Au fost nenumărate dăți în care am întârziat în toate locurile în care trebuia să ajung pentru că nu am știut să îmi organizez timpul, sau am luat metroul în direcția greșită. Au fost mulți oameni care au vrut să mă fure - la rest, la florării, la parcări și am învățat să-i evit. Au fost mulți oameni care m-au ajutat și mi-au înțeles procesul și nu mi-au bătut obrazul atunci când aberam ore în șir despre relația mea complicată cu orașul acesta.
Pentru că așa se simte: ca o relație complicată. Una în care amândoi tragem și nu ne putem întâlni la mijloc. Una în care nu prea vrem să facem sacrificii. Bucureștiul nu este jumătatea mea, iar eu nu sunt jumătatea orașului, desigur. Dar a trebuit să învățăm să trăim unul cu celălalt și, uneori, chiar ne iese.
Ne iese atunci când mă plimb în parcul Bordei și lumea pare că se așează. Ne iese și atunci când beau un white trash cola la Artichoke și citesc. Ne iese uneori și în metrou, seara târziu, când sunt singur și mă pot bucura pe deplin de mirosul de șine încinse și îmbâcseală. Cred că ne iese atunci când mă lasă în pace. Când nu mă agasează cu toate reclamele lui care sunt peste tot și care toate țipă la mine. Când nu îmi prezintă oameni urâcioși, ci mă lasă în plata Domnului să exist în liniște.
Mi-a fost greu să fac să îmi placă orașul acesta fix pentru că în el regăsesc mare parte din haosul meu interior. În el îmi regăsesc freamătul și dezordinea, circul și scandalul, năbădăile mai mult decât dragostea. M-a pus față în față cu o ecografie a minții mele plină de neliniște. Și, deși a durut ca naiba și a fost un proces mega neplăcut, îi sunt într-o oarecare măsură recunoscător. Mi-a demonstrat că lotusul înflorește în mâl (și glicina în fața celor mai urâte blocuri) și că merită să te zbați pentru el.
Sunt multe momentele în care simt că e nedrept. Sunt și mai multe momentele în care mă gândesc la ce mi-a zis mama înainte să plec din Sibiu: „Șerban, dacă nu-ți place și nu-ți place, asta este, te întorci, îți cumpără tată-tău o sută de oi și te duci cu ele”. Sunt multe momentele în care simt că poate mă implic eu prea mult, dar dacă nu o fac, vine și mă înghite.
Pentru că în București este o mare foame. Oamenilor le este foame să vorbească, să ajungă (așa că fug), să aibă bani mulți, să fie primii, să prindă peștișorul auriu și să ajungă la spiridușul de la capătul curcubeului. Mai e o categorie de oameni care au o foame fizică pentru că nu au ce mânca, nu au unde dormi, așa că o fac pe străzi, chiar lângă gura de metrou la care te plimbi. Dar Bucureștiul nici măcar nu mai vorbește despre aceștia.
Este nemilos, este divers și oportunist. Este constant în concurență cu cineva, iar atunci când nu e altcineva în jur, e în concurență cu sine însuși. Și după ce am zis tot ce am zis până acum, cum pot să mai vin să spun că îl și iubesc. Pentru că o fac, realmente. Iubesc aerul de seară caldă, iubesc să râd de agresivitatea pe care mi-o arată, iubesc zonele verzi care par constant că vor să se extindă și să crească într-un mod neîngrijit, urlând despotic și ironic în aceeași măsură „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”. Îl iubesc și pentru că are petreceri mișto, librării cu ștaif și cafenele cochete. Îl iubesc și pentru că își mai închide, uneori, vara, câte-o stradă centrală și oamenii se plimbă bezmetici pe asfaltul unde cu o zi înainte un BMW verde turbat scotea sunete de formula unu.
Cel mai tare iubesc Bucureștiul pentru că nu mă plictisește. Iar, la sfârșitul zilei, aș alege de o sută de ori urâtul, și nu anostul. Măcar urâtul are o estetică a sa spre deosebire de plictisul care încă domină mare parte din provincie.
șerbănsime într-un playlist
M-am gândit să îmi activez oamenii din jurul meu și să mă ajute să creăm un playlist despre București, așadar uite-l aici. Conține melodii dedicate orașului, dar și cartierelor, străzilor, locațiilor iconice. Sper să vă placă! E cu de toate - la fel ca și orașul. Mai primim și sugestii :) - mulțumesc Ioanelor și lui Radu care au venit cu super multe propuneri. Las aici și preferata mea despre oraș.
șerbănisme din lecturi
Am încheiat cu succes lectura August a Elenei Vlădăreanu și mi-a plăcut. Zece proze setate într-un cadru estival, dar care îți aduc constant aminte de natura urâtă a omului și de limita subțire dintre fericire și teroare. Fiecare dintre cele zece proze are un substrat puternic și veridic, dar toate se joacă cu elemente ale supranaturalului într-o măsură sau alta. Pe alocuri, foarte amuzantă, pe alocuri, ușor sinistră, cartea Elenei Vlădăreanu prezintă un carusel veridic de evenimente și trăiri. Îmi place noua generație de autori români contemporani, mă rog, ce am citit eu până acum și mă fascinează modul în care caută, cu disperare, frânturi din realitățile lor ce pot fi transpuse în experiență comună de viață - e un curent mișto :)
Zilele acestea, urmează să mă apuc, cel mai probabil de Exodul mieilor, cartea Irinei Grigorescu Groza.
șerbănisme la concert
Oana cea plină de idei roșcate mi-a oferit în dar un bilet la concertul Warhaus din Control. Și a fost gamechanger. Pentru că băiatul ăsta, Maarten Devoldere, „bețivul meu preferat”, cum îl descria una dintre fanele sale înainte să înceapă să cânte, a făcut un super spectacol, a cântat o super muzică și, de atunci, îl tot ascult pe repeat.
Ce face Maarten în proiectul Warhaus este o reinterpretare modernă a lui Leonard Cohen și cred că merită să-i dai o șansă măcar din acest motiv. Pe belgian îl cunoșteam deja pentru că e vocalistul formației Balthazar, care este foarte bună și ea și pe care am văzut-o LIVE la SummerWell în 2021 :)
Cam atât pentru astăzi, vă salut din însoritul București și vă invit să mă citiți în continuare aici. Marți de marți până fac 21 de ani, pare că nu-i mai fac vreodată :)
Toate cele bune. Pe marți!
Pentru multe din motivele descrise de tine (si alte cateva) desi nu mai locuiesc in Romania de multi ani, fac in fiecare an un "pelerinaj" la Bucuresti. Nu rezist mai mult de o luna, dar e o luna care merita traita. Pe viata si pe moarte. In metrou, in trafic, in mall-uri. 🙂
"Pentru că așa se simte: ca o relație complicată. Una în care amândoi tragem și nu ne putem întâlni la mijloc. Una în care nu prea vrem să facem sacrificii. Bucureștiul nu este jumătatea mea, iar eu nu sunt jumătatea orașului, desigur. Dar a trebuit să învățăm să trăim unul cu celălalt și, uneori, chiar ne iese." - aici ma regasesc.
Ca orice alta relatie complicata (a mea are 30 de ani 😅), pe mine una ma oboseste relatia cu Bucurestiul. Si stiu ca ar trebui sa se incheie la un moment dat. Ramane de vazut care cedeaza primul.
Foarte fain textul - mi-au placut foarte mult paralelele dintre oras si viata.