șerbănisme de scris
Scriu pentru că mintea mea nu poate fi singurul loc în care mi se adună gândurile. Scriu cathartic, dezorientat și dezordonat, dar scriu. Citești șerbănisme #treișpe. Fără niciun pic de ghinion, sper.
„Svetlana a spus: Nu scriu ca să-l pun la adăpost pe cel pe care-l iubesc. Scriu ca să fac să explodeze barajele, ca să deschid cuștile animalelor sălbatice, ca să smulg învelișul viermilor care fojgăie, ca să eliberez prăbușirea care locuiește ghivecele. Scriu ca să aflu ce e în stare să distrugă scrisul meu” (citat extras din Trado, un volum de poezie scris de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad).
Svetlana a spus, iar în mine, ecoul vorbelor ei a avut o rezonanță de capelă sixtină. Am început să mă întreb de ce scriu ce scriu și cum scriu ce scriu. Pentru că mi-am dat seama că scrisul este una dintre puținele constante pe care le am în viață. Este acel obicei la care mă întorc, obicei pe care deseori îl urăsc, alteori îl iubesc, dar care îmi promite, de fiecare dată, că la final, îmi va fi mai ușor. Și întotdeauna îmi este.
Eram clasa a zecea. Scriam de mai bine de doi ani pe un cont de Instagram pe care îl țineam drept jurnal. Acolo era spațiul meu de răbufnit, acolo scriam când lumea devenea prea greu de suportat și atunci când greutatea de pe umeri era prea grea. Am aplicat ca tânăr jurnalist voluntar la o revistă ce avea să aibă un impact destul de mare. L-a și avut. Am aplicat cu o serie de texte scrise pe contul respectiv de Instagram. Am fost refuzat.
Scrisul meu a fost apreciat de-a lungul timpului. Fie că au fost încercări tembele de poezie cu versuri albe, fie că au fost episoade din viața mea pe care le-am scris mai departe, scrisul meu a adus oameni în povestea mea. Obișnuiam să scriu și pe Facebook, încă mă mai apucă. Acolo, eram furios și justițiar. Încă sunt. Acolo eram apreciat pentru încrederea pe care o arătam, fermitatea cu care știam să îmi susțin punctul de vedere, radicalismul cu care debordam. În spatele acelor texte au stat foarte multe emoții, foarte multe frământări. Urmăream îndeaproape ce reacții primeam și combăteam în forță comentariile care mă contraziceau. Întotdeauna simțeam că am dreptate, iar de cele mai multe ori, chiar aveam.
La un moment dat, mi-am anunțat pe Facebook candidatura pentru funcția de elev reprezentant în Consiliul de Administrație al liceului. Am încheiat postarea respectivă cu: „pentru că povestea mea cu reprezentarea nu se poate termina brusc”. Deja eram uns cu reprezentarea elevilor, dar mai multe despre acest capitol, poate în alt newsletter. Un inspector școlar al județului Sibiu mi-a comentat atunci: „Da. Este doar povestea ta. Doar atât a rămas. Pas cu pas, doar povestea ta”. M-a urmărit mult replica asta. Pentru că nu înțelegeam cum ceea ce fac poate fi perceput ca un act egoist. Nu pricepeam de ce povestea mea nu poate fi și ea, la rându-i, importantă.
În momentul în care am fost refuzat de editorii revistei unde aplicasem, am început să mă îndoiesc de scrisul meu. Și până acum nu pot spune că am încredere în ceea ce aștern pe hârtie. Sau pe ecran. Uneori, simt că mă afund în formalități și că nu e nicio diferență între ceea ce fac eu și plictisitoarele articole științifice pe care le citesc la facultate. Alteori, simt că tot ceea ce scriu e un clișeu pe care l-am auzit pe undeva și l-am reciclat cât să se suprapună cu povestea mea. De cele mai multe ori, simt că mă plâng prea mult, deși nu asta este intenția mea și am impresia că textele mele iau o turnură melancolico-dramatică.
Am pornit newsletter-ul șerbănisme ca să îmi vindec nesiguranța. Ca să îmi vindec neîncrederea în propria scriitură. Iar acum, ajuns la (aproape) jumătatea celor șase luni asumate de newsletteruială, încep să realizez că scrisul meu nu vindecă. Scrisul meu distruge. El nu poate să vindece neîncrederea, dar are abilitatea de-a o nimici. El nu poate să amelioreze nesiguranța, dar știe cum să o demonteze cât să rămână mică și nesemnificativă.
Procesul nu e unul ușor aproape niciodată. Îmi place să glumesc asemănând fiecare newsletter scris de mine cu nașterea unui copil. Durează, mă mănâncă și mă roade, îmi vine să mă urc pe pereți gândindu-mă despre ce doamne iartă-mă! mai scriu eu săptămâna asta. Am, deseori, momente de rătăcire. Sunt zeci, poate chiar spre sută, de scrisori începute și lăsate în draft pentru că ideea pe care o foloseam nu a rezistat nici măcar autocriticii, darămite criticii celorlalți. Rareori, îmi iese și ușor. Scrisul meu devine jucăuș, iar cuvintele se transformă în acordurile instrumentelor la care știam să cânt în altă viață.
Povestea șerbănisme este o poveste care a determinat oameni să scrie. Am citit chiar eu textele câtorva și m-am bucurat așa cum mă bucuram atunci când eram mic și mâncam înghețată „Scufița Roșie” pe bordura din spatele casei. Povestea acestui newsletter a adus oamenilor momente de inspirație, momente de realizare și de „a-ha!”. Le-am văzut cu ochii mei și am zâmbit și i-am încurajat ca un tată care se bucură atunci când copilul învață să meargă pe bicicletă. Povestea acestui newsletter i-a făcut pe unii să plângă, să râdă, să se simtă mai puțini singuri. Și, într-un final, chiar și eu m-am simțit mai puțin singur în toate dilemele pe care viața mi le-a pus pe masă. Iar contrar comentariului de care spuneam mai devreme, povestea mea a devenit, în cele din urmă, povestea multor altor oameni. Iar povestea oamenilor a devenit și povestea mea.
Încă simt nevoia scrisului. Mi-ar plăcea să știu că scrisul meu eliberează, dar mai presus de toate, îmi devine din ce în ce mai clar că scrisul meu arde. Toate procesele mele creative nu se simt ca o inspirație divină pogorâtă de niște îngeri diafani cu părul blond și buclat. Absolut deloc. Cred că scrisul meu arde părți din mine care nu îmi mai sunt utile, care nu mă mai reprezintă. Arde oameni, arde momente și arde amintiri. Arde ca un dragon care suflă flăcări peste un sat în care predominată e liniștea. Și nu l-aș schimba cu nimic.
șerbănisme cu lecturi
Am citit, cam pe nerăsuflate, ce-i drept, „Repetiție pentru o lume mai bună” de Mihai Radu. Am zis că sigur va mai dura o eternitate până voi prinde eu bilete la spectacolul inspirat de carte de la TNB, așadar m-am hotărât să îmi potolesc FOMO-ul cu lectură.
Cred, totuși, că nu mi-a plăcut. Am lăsat-o să se așeze la mine în minte, am încercat să îi găsesc rosturi și să pot înțelege de ce e atât de lăudată. Cartea este atât despre moarte, cât și despre dezumanizare, dar nu într-o manieră în care te dezumanizezi murind, ci din contră, te dezumanizezi trăind. Am simțit-o departe de lumea mea și, deși am apreciat tendința de umor negru, nu am putut trece peste vulgaritatea cărții și frivolul inutil integrat.
Nu sunt vreo mimoză - ba din contră. Înțeleg și vulgarul integrat în literatură atunci când acesta are un scop bine-definit. Atunci când este folosit doar din dorința de a șoca mai degrabă mă enervează, decât mă surprinde. În fine, cartea lui Mihai Radu ar primi două steluțe din cinci de la mine. Are o scriitură bună, veridică și cinică. Reușește să construiască niște metafore inedite și să traseze planuri de dezvoltare cu minuțiozitate. În schimb, nu pot trece peste limbajul vulgar, haosul existențial care predomină și peste normalizarea unor patologii prezentate ca stil de viață.
Cred, totuși, că într-o viziune regizorală adecvată, ar putea fi un spectacol de teatru extrem de bun. Am și certitudinea că Radu Afrim a reușit să facă asta.
șerbănisme la vernisaj
A fost atât de frumos la vernisajul expoziției „Pahar cu flori” a lui Ștefan Câlția. Fundația Ștefan Câlția a inițiat în 2021 un amplu proiect care se va întinde pe câțiva ani, dedicat redescoperirii meșteșugului sticlăriei transilvănene și a reintegrării glăjăriei în contextul cultural contemporan.
Expoziția de la Alma Vii, îngrijită de de Cosmin Florea, scenograf și ceramist, continuă seria de micro-expoziții care a avut loc în locurile istorice unde a înflorit meşteşugul glăjăritului: Cârțișoara, Avrig și Arpașu de Sus. Acestea prezintă povestea glăjăriei și sunt menite să umple golurile dintre trecut și prezent ca să reunească urmașii maeștrilor glăjari, în scopul revitalizării meșteșugului.
Expoziția rămâne în Biserica Fortificată de la Alma Vii până în 31 august și merită să fie vizitată. Experiența noastră de la vernisaj a fost completată și cu o intervenție muzicală din partea Valeriei Stoica pe care nu putem decât să o iubim. Mai multe poze am postat pe Instagram, așadar poți arunca un ochi.
Îți mulțumesc că ai ajuns până aici! Urmează o perioadă mai dificilă pentru mine, așadar răbdarea, încurajarea și vorbele bune își găsesc tot timpul loc la mine în suflet. Și nu uita: dacă îți dorești stickere cu șerbănisme, scrie-mi. Facem cumva să le și primești.
Namaste. Pe marți! :)