șerbănisme despre eșec
E greu să spui că nu ai reușit și că nu ai avut succes într-o lume în care promovăm doar lucrul bine făcut. Bine ați venit la majoratul șerbănismelor! Acesta e newsletter-ul #18 cu și despre eșec.
În zona TikTok a internetului, s-a viralizat o teorie pe care oamenii au acceptat-o rapid ca fiind parte din sfera realității lor. Este vorba despre Burnt Toast Theory (teoria pâinii prăjite arse) care spune că „dacă îți arzi pâinea prăjită dimineața, timpul pe care îl petreci făcând un alt toast s-ar putea să te fi salvat de la un accident de mașină; sau să te facă să întârzii la o întâlnire, dar întâlnești pe cineva pe drum care devine special în viața ta. Uneori s-ar putea să pară că Universul te pedepsește pentru că ți-ai ars pâinea prăjită dimineața. Dar poate că e o reamintire a faptului că universul te protejează și pe tine”.
Nu îmi pun în cap să o contrazic, dar nici nu o voi susține. M-am tot gândit cum aș putea eu vorbi despre eșec și am ajuns la concluzia că mi-am ales un subiect al naibii de dificil. Dar asta nu m-a speriat niciodată :)
Cred că viața reușește să te dărâme foarte ușor și că noi, oamenii, suntem extrem de fragili. Pe parcursul timpului, mulți i-au dat tot felul de nume și i-au atribuit tot felul de proverbe: „semeni vânt, culegi furtună”, soartă, karma, toate vorbele cu întorsul roții. Am ajuns să cred că avem și o viziune eronată asupra eșecului, iar crescând în umbra acestei mentalități, este foarte ușor (și periculos, deopotrivă) să ajungem să credem că eșecurile noastre sunt o pedeapsă. O pedeapsă pentru că am săvârșit un păcat, o pedeapsă pentru că ne-am simțit prea bine la un moment dat și Universul trebuie să calibreze, o pedeapsă care stă la baza unui comportament nedorit și nefavorabil de-al nostru.
Și chiar nu e așa. Ne resemnăm spunându-ne că „așa a vrut Dumnezeu”, ne gândim deseori că „poate e mai bine așa”, elaborăm teorii, precum cea cu pâinea prăjită, ca să ne facem să ne simțim mai bine. Ca să trecem mai repede peste. Ca să nu ne mai gândim, ca să nu ne mai întristăm. Și, mai presus de toate, ne chinuim cu toată ființa să îi atribuim un sens. Pentru că trebuie să „învățăm ceva din asta”.
Când am început să interacționez cu modelul educațional finlandez, acum mai bine de trei ani, am aflat și despre învățarea cu bucurie. Finlandezii consideră că învățarea trebuie să aibă loc pe tot parcursul vieții, dar acordă o importanță la fel de însemnată și stării de bine. Starea de bine la școală, pe stradă, acasă, toate contribuie, în mod semnificativ, la un proces de învățare reușit. Ei bine, cum ar trebui să învățăm din eșec dacă acesta din urmă nu ne provoacă, sub nicio formă, o stare de spirit bună?
De multe ori, nu înțeleg de ce lucrurile nu au luat turnura pe care mi-am dorit-o. Și de cele mai multe ori, îmi e greu să pun asta în cârca lui Dumnezeu, sau a Universului, și să spun că „așa au vrut”. Și poate că e mai bine așa, mă aflu într-un proces de îmbunătățire continuă, încerc, din răsputeri, să îmi dau seama ce am făcut greșit și îmi pun notițe mentale cu semnul exclamării când găsesc ceva. Iar când nu găsesc acel ceva pe care l-am făcut greșit, știu să fac un pas în spate și să înțeleg că viața nu e întotdeauna dreaptă. Viața nu joacă după reguli etice, nu respectă morala, iar exact din acest motiv, ar trebui să le respectăm noi. Să fim noi cu o conștiință împăcată și curată, pentru că altfel, ar fi mult prea multă murdărie în jur.
Îmi vine în minte acum o metaforă frumoasă, pe care Ana Morodan a decis să o folosească în cel mai nepotrivit context, dar care ruptă de context, reflectă și ceea ce vreau eu să transmit. În tribul Babemba din Africa de Sud, atunci când o persoană acționează iresponsabil sau nedrept, ea este plasată în centrul satului, singură și fără restricții. Toată munca încetează, iar fiecare bărbat, femeie și copil din sat se adună într-un cerc mare în jurul individului acuzat. Apoi, fiecare persoană din trib vorbește cu acuzatul, unul câte unul, rememorând lucrurile bune pe care persoana din centrul cercului le-a făcut în viața sa. Fiecare incident, fiecare experiență care poate fi reamintită în detaliu și cu precizie este povestită. Toate calitățile sale pozitive, faptele bune, punctele sale forte și actele de bunătate sunt recitate cu grijă și pe larg. Această ceremonie tribală durează adesea câteva zile. La sfârșit, cercul tribal este desfăcut, are loc o celebrare plină de bucurie și persoana este primită înapoi în trib, atât simbolic, cât și literal.
Povestea acestui trib mă face să mă gândesc la modul atât de dur în care privim noi, aceste societăți „mega-dezvoltate”, lucrurile. Vedem eșecul ca pe un „șut în fund”, nu știm cum să consolăm oamenii din jurul nostru când vine vorba de acest subiect, suntem stângaci și rușinați. Iar eșecul, la fel ca și moartea, este una din cele foarte puține constante pe care le experimentăm cu toții. Este ceva ce tuturor ni se întâmplă și, totuși, nu putem să îl tratăm într-un mod sănătos.
Mă întorc puțin în Finlanda și, ulterior, închei în România. Nu m-aș fi gândit vreodată că voi scrie despre eșec făcând o călătorie în jurul lumii, iar acum stau să mă gândesc oare ce-or crede hindușii despre acest subiect. Ei bine, în Finlanda, putem găsi unul dintre cele mai bune sisteme educaționale din lume la ora actuală. An de an, testările internaționale ne oferă aceste rezultate, iar Finlanda e acolo să deschidă lista. Cum și-au construit acest sistem? Printr-un proces de încercare-eroare. Au pilotat diverse măsuri, au încercat tot felul de inițiative: unele au reușit, deci au mers mai departe cu ele, altele nu, așa că au renunțat. Oare noi de ce nu putem avea aceeași perspectivă asupra eșecurilor noastre? De ce nu putem să ne vedem viața ca un proces de încercare-eroare? Cu siguranță, nimeni nu a venit pe această planetă cu lecțiile făcute. Și atunci, de ce să nu normalizezi eșecul? De ce să nu povestești despre el? La finalul zilei, faptul că suntem împreună și că ne împărțim experiențele este ceea ce ne oferă combustibil pentru o nouă zi.
În schimb, românii fac o treabă inedită și trebuie să ofer aceste credite. Românii fac „haz de necaz” și poate că este cel mai sănătos mod de a aborda eșecul. Sunt atât de multe momentele în care ne luăm prea în serios. Cred că a face „haz de necaz” este o aptitudine reală în orice domeniu și în orice moment. Să ai capacitatea să treci prin viață dansând, râzând și cântând este ceva la care eu aspir. Este ceva ce, uneori, îmi lipsește, dar de care și eu fac uz. Eșecul nu e atât de grav, decât dacă noi îi dăm puterea să fie, nu-i așa?
șerbănisme cu teatru sonor
Am descoperit și eu Teatrul Improbabil acum ceva timp, iar de când spectacolele lor au devenit disponibile pe Spotify, sunt chiar entuziasmat să le ascult și să mă bucur de ele. Este incredibil cum acești tineri reinventează ceva ce părea demult apus: teatrul radiofonic. Fără să mai folosească vreun radio ca mijloc de diseminare, forma lor de teatru, căreia îi spun „teatru sonor”, mi se pare una din cele mai curajoase și inventive inițiative pe care le-am văzut în ultimul timp. Vă recomand să le luați pe toate, pe rând, să le lăsați să vă poarte în povestea lor și să vă cucerească!
șerbănisme cu filme
Am reluat Black Mirror pe Netflix, dar nu știu cât mă ține pentru că mi se pare mult prea puternic pentru starea mea emoțională de acum. Este fascinant să urmărești modul vizionar și inovativ în care acest serial se construiește și se reconstruiește, dar poate că nu e ceea ce trebuie pentru mine acum. Asta nu îi strică statutul de „unul dintre cele mai bune seriale din lume”.
Tot recent, probabil după ce m-a bătut toată planeta la cap să văd acest film, am reușit să-l văd și mi-a plăcut foarte tare: #dogpoopgirl se numește și îl găsiți pe HBO Max. Filmul, parcă desprins din absurdul lui Eugène Ionesco, portretizează excelent societatea în care trăim. Las aici și un material de opinie de la VICE pe subiectul acestui film.
șerbănisme pe Scena Digitală
În scrisoarea trecută, am alocat un spațiu mai generos ca să povestesc despre spectacolul „Ultima Cină”, în regia lui Milo Rau. Spuneam că l-am văzut în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu și că mi-a trezit niște întrebări. Ei bine, să știți că spectacolul îl puteți urmări acum, online, în cadrul platformei Scena Digitală dezvoltată de Teatrul Național „Radu Stanca”, iar biletul costă 30 de lei. Abonamentul pe o lună costă 49 de lei, aceasta e o opțiune pe care aș recomanda-o, deoarece primiți acces la multe alte spectacole ce merită văzute.
șerbănisme în concluzii muzicale
Vă las aici și cel mai frumos concert MTV Unplugged de la concertul MTV Unplugged pe care l-a avut Nirvana în 1994. E vorba despre Bastille și modul atât de frumos în care se reinventează băieții ăștia de fiecare dată când îi asculți. Aici ai un link spre YouTube și mai jos spre Spotify :)
Mulțumesc că m-ai citit! Nu ezita să-mi scrii dacă ceva ți-a atras atenția, în bine sau în rău. Pe marți :)
Frumos și sănătos☺️☀️