șerbănisme din credință
Relația mea cu Dumnezeu este complicată și nu am abordat niciodată subiectul acesta în public până acum. A venit momentul :)
Un mic disclaimer: săptămâna viitoare, joi, în 21 septembrie, împlinesc 21 de ani. Asta înseamnă, în definitoriu, un nou început. Asta înseamnă, în fond, încă un sfârșit. Încă nu știu cum să mă împac cu ideea, dar îmi doresc să te anunț de pe acum că ultimele șerbănisme, cele de săptămâna viitoare, le vei primi joi dimineață, în data de 21 septembrie, de ziua mea. Joi, nu marți. Le plănuiesc să fie un cadou pentru voi, toți cei care ați avut încredere să citiți și să continuați să citiți în aceste șase luni. Așadar, sper să îmi și iasă ceea ce mi-am propus. Aici am încheiat micul anunț organizatoric :)
Îmi aduc aminte cum povesteam cu mama și am hotărât amândoi că „ne-ar plăcea să fim ca bunica”. Adevărul este că bunica este exemplul perfect de om care a reușit să își incorporeze datinile creștinești în rutina ei zilnică. Dacă plec seara din Sibiu spre București, bunica nu adorame până nu ajung, când stinge candela și crede cu toată ființa ei că Lumina mă va urmări și îmi va fi bine. Și îmi place asta. Cu bunica am fost, probabil, prima dată la biserică. Îmi aduc aminte inclusiv cum am fost, odată, la o slujbă de Anul Nou la biserică pentru că ai mei m-au pasat la Tilișca să se ducă să petreacă la restaurant, iar cu mine nu aveau ce face. Bunicul meu, până când a murit, ocupa locul din stânga altarului, chiar în față de tot, iar pentru o comunitate tip Tilișca, asta însemna ceva.
Eram mic și mă plictiseam, era foarte cald și plin de doamne care mă atingeau și îmi spuneau că sunt frumos. Când ajungeam la Tilișca, bunica întotdeauna o întreba pe mama: „i-ai pus haine de biserică?”, iar aceste „haine de biserică” mă urmăresc până în ziua de astăzi când mama îmi cumpără haine și îmi spune că „sunt de biserică”, sau mă ceartă când mă întorc că „am uitat hainele de biserică” la București.
Credința mea în Dumnezeu este într-o constantă dialectică. În clasa a XII-a, primul semestru, am avut o profesoară de filosofie fiartă pe ezoterism. La un moment dat, ne-a povestit despre agnosticism și mi-o aduc aminte cum s-a uitat la fiecare dintre noi, a povestit lucruri minimale, s-a oprit asupra mea și mi-a spus: „tu ești profund agnostic”. Iar eu, în toată nonșalanța mea, i-am zâmbit și i-am răspuns râzând: „Da, eu și Angelina Jolie ce mai suntem agnostici”. Din păcate, a fost o etichetă pe care am primit-o și pe care o țin, oarecum, cu mine.
Nu pot să nu recunosc că am momente în care chiar cred că Dumnezeu nu există. Așa cum am perioade în care știu sigur că e aici cu mine. Oscilez constant între credință și necredință și, de multe ori, mă simt vinovat în păcatul oscilației. Îmi e greu să am claritate pe acest subiect și asta se datorează unei lupte veșnice pe care o port între rațional și emoțional.
Cine mă cunoaște, știe că raționalul meu este foarte pregnant în tot ceea ce fac. Nu discut probleme fără să am toate datele necesare rezolvării, operez bine în situații de stres, am grijă ce scot pe gură, de regulă. Sunt ancorat în timp și spațiu, nu plutesc, nu mă las pierdut, mă enervează formele extreme de artă și găsesc, deseori, rătăcirea ca fiind inutilă. Când învățam despre filosofia lui Blaga, Pati obișnuia să îmi spună, la fel cum îmi spuneam și eu mie că am un mod paradisiac de a vedea lumea. Am un pragmatism feroce care devorează momente frumoase, atât pentru mine, cât și pentru alții (din păcate).
Emoțional vorbind, nu îmi place să mă exteriorizez. Am învățat comportamente sociale, știu să mă limitez, așa cum știu și ce nevoi au oamenii de lângă mine și îmi face plăcere să le îndeplinesc. Nu am un mod emoțional de a privi lumea. Sau luciferic, dacă e să păstrăm dihotomia blagiană în discuție. Apreciez arta, dar tot pe o filieră rațională, rareori mă emoționează, cu adevărat, ceva. Nu am hipersensibilități și îmi place să cred că știu lumea, nu simt lumea, deși adevărul e undeva la mijloc.
Și atunci, rațional vorbind, nu există date suficiente pe care să mă pot baza ca să pot spune: „Da, Dumnezeu există” sau „Nu, Dumnezeu nu există”. Iar emoțional vorbind, e harcea-parcea pentru că, așa cum spuneam, sunt perioade în care îl simt aproape și perioade în care asta nu se întâmplă.
I-am scris trei scrisori lui Dumnezeu de-a lungul celor 20 de ani pe care i-am trăit și nu l-am rugat să îmi îndeplinească vreo dorință. Mi-am dorit mult timp să cred cu tărie că El e aici și că toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. Am crezut că dacă voi respecta spiritul legii sale, îmi va fi și mie mai bine. Ba chiar am postit și, probabil, voi posti și în Postul Crăciunului. Îi mulțumesc atunci când simt că intervine, dar de multe ori, simt că mă lasă să mă dau cu capul de pereți singur.
În primăvara anului acesta, timp de aproape două luni, am mers în fiecare duminică la biserică. Am încercat o biserică nouă de fiecare dată și, practic, am devenit un mic pelerin în căutarea a ceea ce eu îmi imaginam că ar trebui să fie înălțător. Nu am găsit, dar nici nu am renunțat la călătorie.
Mă străduiesc să duc o viață dreaptă, dar nu fac asta pentru recompensa vreunui Rai, ci pentru că îmi doresc să las în urma mea bine. Nu mi-e frică de Dumnezeu, știu că ortodoxia asta propovăduiește, dar nu poate să îmi fie frică de Dumnezeu pentru că îmi știu intențiile și acțiunile, iar atunci când greșesc, știu să îmi cer iertare.
Nu pot crede nici în opulența catedralelor, nici într-un stil de viață luxuriant. Nu cred în ierarhia Mercedesului, nu cred în cei prea fericiți, nici în cei prea nefericiți. Cred în simplitate și recunosc importanța tradiției, dar cred și în alegere, cred că dragostea e pentru toată lumea și cred și că uterul femeii nu are nicio legătură cu creștinismul.
Îmi este foarte greu să spun că nu cred în Dumnezeu. Pentru că știu că nimic nu e întâmplător și vreau să cred că toate se întâmplă cu un motiv. Iar cel mai și cel mai tare mă sperie gândul nimicniciei. Am această imagine mintală, încă de când eram foarte mic, cu mine înconjurat de nimic, de întuneric. Vreau să cred că nu suntem singuri după ce murim, nu pot concepe o realitate în care tot ceea ce mă înconjoară este nimicul. Așadar, voi crede că totul se întâmplă cu un motiv și că viața asta, scurtă pentru unii, lungă pentru alții, nu se va termina, pur și simplu, într-o zi oarecare. Ci va continua, într-o formă sau alta.
Vreau să cred că nici nu trebuie să am toate răspunsurile la 20 de ani și că înțelepciunea va veni cu vârsta.
În neștiința mea, știu că credința nu e despre fațade. Nici despre haine, sau despre mașini. Nici despre sfeșnice de aur, sau strane sculptate manual. Credința e despre suflet, despre sens și direcție. Bunica este un model în credință, da. Mai am câteva astfel de modele. Îi admir, nu îi învidiez, pe cei care reușesc, cu toată ființa lor, să creadă că Dumnezeu există. La fel și la pol opus: îi admir pe cei care reușesc, cu toată ființa lor, să creadă că Dumnezeu nu există. Ce îmi lipsește mie este determinarea, conștiința împăcată. Dar dacă va trebui să aleg o tabără în care să mă situez vreodată, mă voi situa în tabăra binelui și facerii de bine.
Orice formă ar avea.
Serban,parerea mea este ca tu sa nu te abati niciodata din drumul tau. Esti cel mai lucid si gandesti profund. Si,crede in Dumnezeu,care nu te lasa niciodata la greu. Crede cu tot sufletul tau!