șerbănisme muzicale
Despre relația mea cu muzica și despre ce se întâmplă în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Mai are vreo șansă muzica clasică?
Astăzi e ziua de naștere a lui Pati și cu o idee de-a ei pornesc această scrisoare. Pentru că Pati este neobosită să fie izvor de lumină și cunoaștere, mă bucur că sunt unul dintre oamenii pe care îi ține aproape și sunt recunoscător că fac parte din magia sa. Patricia, la un moment dat, a scris un articol despre tulburarea sa alimentară. Încă îl recomand lumii, după aproape doi ani de la publicarea sa. Este un jurnal intim și o incursiune într-o lume la care mulți dintre noi nu ne gândim atât de des pe cât, poate, ar trebui.
La un moment dat, Pati explică în articolul său (și e un paragraf pe care l-am ținut minte foarte bine) cum muzica și serialele au reprezentat pentru ea, la începutul liceului, o marcă a claselor și a grupurilor sociale, nu neapărat a personalității:
„Colegii mei sunt premianții fostelor lor clase, așa că mă depășesc cu ușurință la învățătură. Ei nu ascultă Andra, Alina Eremia sau Maxim, la fel ca mine. Aud pentru prima oară de Cigarettes after sex, The Neighborhood sau Billie Eilish. În pauze, povestesc despre seriale ca „Stranger Things” sau „Teen Wolf”. Eu n-am urmărit niciodată un serial. Mă simt inferioară și confuză. Încerc să pun întrebări, să mă prefac că știu despre ce e vorba și râd strident. Încerc să mă adaptez”
Am stat mult să mă gândesc la ce înseamnă muzica pentru mine și nu am putut ajunge la o concluzie. Da, cu siguranță, sunt rezultatul tuturor melodiilor care mi s-au recomandat și pe care le-am ascultat. Sunt și rezultatul unei explorări continue în materie muzicală și, de aceea, ascult tot ce îmi pică în cască. Nu judec muzica, nici nu pot spune că îmi place orice gen muzical, dar nu pot să judec. Nu pot să vin și să spun că manelele sunt o subcultură detestabilă și asta, în primul rând, pentru că eu nu cred în teoria subculturilor, așa cum nu cred nici în teoria unei culturi mainstream. Irelevant.
Așa cum spuneam, expunerea muzicală variată a fost un pas înainte pentru mine. Profesoara de română pe care am admirat-o enorm în clasa a V-a ne-a povestit la clasă că valsul mirilor de la nunta ei a fost pe „Young and Beautiful” de Lana del Rey. A întrebat atunci în clasă cine cunoște melodia și două colege au ridicat mâna. Mi s-a părut inadmisibil ca eu să nu știu despre ce e vorba, așadar am început să ascult religios Lana del Rey și nu m-am oprit până astăzi. Mult timp, am spus că e artista mea preferată. Îmi place modul în care își îmbrățișează feminitatea vulnerabilă, modul în care scrie poezie pe care o transformă, ulterior, în muzică. Piesa mea preferată a fost, mult timp, „The Greatest”. S-a tot schimbat. Nici Lana nu îmi mai place atât de tare acum și asta cred că e normal și firesc.
Mă aflu într-o perioadă în care ascult foarte mult Florence + the Machine și asta se simte bine. Florence are o forță a sa, o putere incredibilă de a trezi lucruri în tine și de a dărâma stereotipuri. Îmi plac referințele ei biblice, îmi place ultimul său album, „Dance Fever”, inspirat din coreomanie, dar mi-a plăcut și „Lungs” în care o portretizează cu multă vulnerabilitate pe Ofelia lui Shakespeare. Melodia care îmi cântă nonstop în cap de vreo două săptămâni este „Ship to wreck”.
Una dintre pasiunile constante pe care le-am avut, în schimb, de-a lungul timpului a fost pentru Bastille. Mi-am dorit să arăt ca Dan Smith de la Bastille, mi-ar fi plăcut să cânt atât de frumos cum o face el, știu aproape toate melodiile pe de rost și cred că nu m-aș putea desprinde vreodată de ei. Și, în mod evident, totul a început prin clasa a VI-a cu melodia „Pompeii”.
În schimb, aproape niciodată nu am fost în stare să ascult muzică clasică. Am încercat, de când m-am mutat la București, să merg și la operă și a fost un fiasco total în mintea mea. Nu înțelegeam de ce lumea lungește cuvintele în halul acela, de ce nu se poate exprima ideea clar și limpede, de ce e totul atât de dramatic și patetic, de ce sopranele poartă așa niște rochii urâte. Nu am înțeles și încă nu am reușit să mă mobilizez să ofer operei o a treia șansă.
La Sibiu, am mai participat la concerte simfonice, am văzut orchestre performând, dar nu am reușit să îmi mențin interesul în acest act artistic. Așadar, când Alex și Antonia mi-au propus să vin în echipa de comunicare a Festivalului George Enescu, am ezitat. Nu am crezut că voi face față fizic și că orchestrele vor fi, poate, prea mult pentru mine. Nu știu ce să mai spun acum pentru că, în mod evident, toate preconcepțiile mele au fost date peste cap.
În primul rând, Festivalul George Enescu este atipic din mai multe puncte de vedere. Are o tradiție lungă în spate, prima sa ediție având loc în 1958. Anul acesta, timp de 29 de zile, pe scenele de la Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio, Sala Auditorium și Teatrul Odeon vor urca peste 3500 de artiști invitați, în cadrul a 90 de concerte susținute la București. 51 de orchestre din 16 țări, 150 de soliști și peste 60 de dirijori. Este un efort logistic imens și un volum de muncă ireal de mare ca să poți duce un astfel de festival.
Ieri seară, am ascultat Otello (operă în concert) în interpretarea orchestrei și corului „Maggio Musicale Fiorentino” și sub bagheta dirijorului Zubin Mehta. Duminică seară, am ascultat Orchestra Filarmonicii George Enescu dirijată de maestrul Cristian Măcelaru și acompaniată de violoncelistul francez, Gautier Capuçon. Ambele concerte au fost impresionante și m-au emoționat profund. Au reușit să mă plimbe prin tărâmuri în care nu am mai fost și să simt emoții pe care nici nu știam că sunt în stare să le simt.
Desigur, vă voi invita și pe voi să consultați programul Festivalului Enescu și, poate, să ajungeți prin București la una dintre reprezentații. Durează, așa cum am mai spus, până în 24 septembrie, așadar, vă așteptăm cu mult drag.
Și ca să nu uit! Iubesc modul în care lumea se dichisește să vină la acest festival. Am văzut atâția bărbați la papion, doamne în rochii frumose și cu pantofi cu toc. Sunt atât de mulți oameni în vârstă care vin și sunt, în mod vizibil, îmbrăcați cu hainele de ocazii speciale. Mi se pare frumos că încă depunem un efort pentru a i prezentabili în fața unui act artistic de așa rang.
Poate ne vedem. Cine știe? Curând, intrăm în luna septembrie, ultima lună de șerbănisme. Dacă vrei să tratez un subiect pe care îl simți aproape de sufletul tău și crezi că umila mea perspectivă asupra problemei te-ar ajuta, te rog să îmi scrii. Este important pentru mine să știu și să simt ca acest proiect să fi fost unul cu sens și înțeles pentru oricine îl citește și urmărește.
Așadar, dragii mei dragi, vă spun și eu ultimul „Pe marți!” din vara aceasta și îi dăm înainte că mult mai este. Am ajuns, într-un final, să cred că muzica clasică poate schimba lumi și mentalități, trebuie doar să ne dăm seama cum ajungem, mai bine, la tineri. Apropo de tineri și de muzică, vrau să știți despre mine că eu îl susțin pe Gheboasă și nu îl văd vinovat pentru insuccesul școar al unor copii. Of. Și nici nu v-am povestit cum m-am îndrăgostit de lăutărie, dar mai e timp.
Să ne fie de bine! Poate ne vedem la festival. Dacă nu, pe marți! :)